Cu excepția posibilă a lui Hamlet, volumul de 154 de sonete publicat postum în 1609 a fost supus studiului și analizelor literare cel mai intens precum nicio altă lucrare a lui Shakespeare. Controversele și speculațiile au existat de atunci și continuă să existe până astăzi. A existat totuși un efort continuu de a identifica persoanele cărora le-au fost adresate, precum și de a găsi altă ordine faţă de cum au fost publicate. Nu putem fi siguri dacă intenția autorului a fost vreodată aceea de a fi publicate. Shakespeare dorea ca cititorul să il creadă. În poezia sa, Sakespeare a reușit să capteze esențialul uman şi să îl pună într-o formă fixă – intregul corp al sonetelor constituie o celebrare a naturii umane în toată complexitatea ei; toate emoțiile, fricile, aspirațiile și anxietățile pe care le experimentăm pe parcursul vieții sunt prezente în sonetele shakespeariene sub toate nuanțele lor. În ce masură sunt personale? În ce masura sunt „exerciții tehnice” (aşa cum le denumeşte Sidney Lee)? Ceea ce mă preocupă este relația lor cu viaţa însăşi. Majoritatea acestor sonete au fost dedicate unui bărbat tânăr, motiv principal pentru speculații în legătură cu sexualitatea autorului. Consider prea puțin relevantă identitatea respectivei persoane în comparație cu măreția operei pe care poetul a lasat-o posterității.
Majoritatea sonetelor sunt scrise sub forma unor poeme de dragoste. La o analiză aprofundată descoperim, însă, că Shakespeare își exprima opiniile despre lume, credințele religioase, fricile asupra timpului, filosofiile despre viață, relația cu natura, aspiraţia la imortalitate și, într-o mare masură, admiraţia faţă de frumusețea reprezentată de tinerețea obiectului iubirii sale. Iubire ce a fost catalogată de-a lungul timpului în doar două mari posibilităţi de interpretare: iubirea nobilă, bună, o iubire care înnobilează și una asociată cu partea animalică a omului, cu dorinţa sexuală brută, care conduce la disperare. Complexitatea ființei umane nu se poate rezuma, însă, la două categorii. Dragostea este atât materie cât este şi spirit, este în acelaşi timp activă şi contemplativă, cuprinde întreaga mişcare a universului. Shakespeare conţine în sonetele sale ambele ipostaze ale fiinţării: feminitate şi masculinitate, voinţă şi emoţie.
Din primele sonete ne putem da seama de câteva din temele principale: frica cea mai mare a lui Shakespeare și inamicul suprem este timpul, distrugatorul lumilor, erodator, neiertător. Scurtimea frumuseții și puterea consumatoare a timpului sunt teme recurente în lucrările lui Shakespeare. Poetul încearcă să învingă acest inamic pe tot parcursul sonetelor. La începutul lor observam obsesia continuă pentru reproducere, prin care putem învinge timpul și capăta nemurire. Charis – obligația de a da înapoi darul pe care l-ai primit de la natura. Nimic nu este mai important pentru Shakespeare decât convingerea că un om are o obligație față de natură, că el este administrator și nu proprietar al calităților sale.
Această frumusețe particulară a unui tânăr este efervescentă și astfel ajunge să reprezinte importanța momentului ireversibil. Trebuie să fie salvată din curgerea timpului și făcută eternă. Este o frumusețe estetică – Tema tânărului frumos ca inspirație despre care Shakespeare poate scrie întotdeauna tocmai datorită tuturor posibilităților pe care tineretea i le oferă până în punctul în care ajunge sa îi fie muză. Frumusețea este o posibilitate internă, un simbol al artei. Frumusețea tânărului este pretutindeni prezentă în mod puternic, constant în ochii poetului, dar natura însăși a prieteniei este potențial instabilă, și în jurul acestei incertitudini Shakespeare concepe tensiunile care determină ritmul sonetelor.
Una din temele principale este prietenia adevărată. În această prietenie idealizată Shakespeare găsește și dragostea cea mai pură – Separarea dintre sex și iubire este esențială în această viziune deoarece, așa cum insistau scrierile filosofice derivate din Platon, plăcerea fizică este o barieră în calea iubirii ideale. Prietenia este supusă multor teste pe parcursul sonetelor și trece prin diverse stadii. Shakespeare scrie despre confortul pe care-l găsești într-un prieten, despre plăcerea şi nevoia de a avea o persoana căreia să i te poţi destăinui și care să te înţeleagă. Relația de prietenie descrisă în sonete este una de inegalitate din două puncte de vedere: diferenţa de vârstă și diferenţa statutului social. Considerată ca o relație fictivă, însă, avantajul său față de ideal are mult potențial pentru poet, deoarece inegalitatea dintre prieteni creează distanța și tensiunea necesară. Shakespeare a câștigat aici ceea ce a pierdut când a respins tema iubirii convenționale. Acum, de la începutul secvenței, iubirea ideală este obiectificată în persoana tânărului frumos și virtuos. Dragostea apare sub diverse forme: dorul care noaptea ţine îndrăgostitul treaz, bucuria de a te întoarce la persoana iubită, dragostea incertă, care duce la gelozie și câteodată chiar la un tip de competiție (aluzie la „poetul rival”) și puterea iubirii de a schimba percepția, neîncrederea în propriile simțuri – ochiul vede doar binele și justifică răul. Aici putem identifica ideea unui rău necesar din care se poate naște ceva bun. Deoarece o virtute izolată nu este niciodată completă și deoarece omenirea este faimoasă pentru susceptibilitatea sa la rău, omul shakespearian se confruntă cu o dilema perpetuă – poate atinge maturitatea spiritului numai în pericolul de a fi infectat. Totuși, infecția nu trebuie să fie fatală. Cunoașterea binelui este câștigată prin suferință și păcat – experienţial.
În partea a doua a sonetelor (127-152) vedem cealaltă latura a iubirii, cea care îndepărtează omul și spiritul de la un scop mai înalt, cea a cărei finalitate aproape mereu este distrugătoare. Iubirea sexuală, carnală, implică în egală măsură natura și spiritul, prin urmare, este reprezentativă în mod ideal pentru condiția noastră umană. Shakespeare ne pune în faţă toate contradicțiile pe care omul le conține: eul slab care dorește să fie puternic este flămând. Eul singuratic dorește să fie atașat. În contradicție, spiritul dorește să fie liber, să nu fie la mila apetitului natural. De asemenea, dorește să fie important, și acest lucru intră în conflict cu dorința sa de libertate. Dorința spiritului intră în conflict cu cerința naturii, pofta intră în conflict cu invidia. Există întotdeauna încercarea inevitabil nereușită de a le separa. Poți dori o persoană urâtă și iubi pe cineva în care nu ai încredere. Motivele sunt întotdeauna inadecvate. Iubirea este descoperirea a ceea ce înseamnă „eu exist”. Aici vedem diferența dintre esență și existență. Dragostea reprezintă un interes intens în existența altei persoane. Sonetul 129 tratează acest aspect. Sonetul-cheie definește tema centrală a Părții a II-a ca fiind pofta, luminează aranjamentul sonetelor și servește ca un punct critic de referință atunci când se investighează antitezele de bază dintre Părțile I și II.
În reprezentarea neliniștii sale în relația adulteră, Shakespeare se referă repetat la faptul că este jurat; adică la încălcarea jurământurilor sale, la negarea integrității sale. Apare și problema geloziei și a triunghiului conjugal cu precădere în aceasta parte a sonetelor. Gelozia este o temă proeminentă și un fenomen recurent în sonete, rezultând într-o varietate de situații și manifestări. Shakespeare consideră că nu există accidente în dragoste și ne face să ne întrebam cât de responsabil este cineva pentru propria-i nefericire. În raport cu viziunea despre lume, nefericirea este prezentată în sine ca un aspect comun al vieții. Pasiunea care domină și torturează este considerată o manifestare a naturii umane. Viziunea asupra naturii umane nu este optimistă; există în același timp potențiale incalculabile pentru bine și rău.
Putem observa şi caracterul dramatic şi elemente teatrale în compoziţia sonetelor. Când Shakespeare scrie un sonet nu este un scriitor ciudat și elaborat, sau un poet biografic pasionat, ci un dramaturg. El reușește să dezvăluie sufletul în acţiune, şi îl reprezintă pe om așa cum este, mai degrabă decât așa cum ar trebui să fie. De fapt, niciun dramaturg nu-și poate permite să se dedice în întregime oricăruia dintre cele două principii, frumuseții formei sau adevărului caracterului și incidentului, fără a pune în pericol echilibrul operei sale. Astfel stilul sonetelor lui Shakespeare este unul dramatic si ferm. Vocea lui capătă astfel tonul corifeului din tragedia greacă, care îl avertizează pe protagonist împotriva răului iminent, deși pledoaria lui poate fi de puțin folos. Sonetele lui Shakespeare se deplasează între două extreme – atât metafizic, cât și dramatic vorbind. Aceste extreme sunt reprezentate de „sonetul sorții” și „sonetul caracterului”, ambele având paralela lor în „tragedia destinului” și în „tragedia caracterului”.
Utilizarea imaginilor este în mod constant combinată cu modelarea verbală și subordonată creării formei întregului și susține sau este susținută de acțiunea unor elemente formale de alt tip. Acestea sunt calități pe care Shakespeare le dezvoltă și le folosește cu o eficacitate dramatică convinsă în structura versurilor sale. Multiplele imagini cresc una din cealaltă, iar odată cu ele gândul se închide de la general la particular, de la lume și trecerea ei la iubirea de prieten pentru prieten. Dar de la îndepărtatul spectator impersonal al stelelor am trecut la partizanismul activ, în războiul împotriva Timpului. Aceasta este activitatea funcțională a imaginii în împingerea mișcării gândului înainte, nu concentric, ci într-o progresie mai complexă.
Arta, la fel ca iubirea, nu este o chestiune de datorie, nu poate servi unui scop practic. Implică o stăpânire a emoției prin conștiință, și prin ea poți juca rolul de zeu și crea lumea în propria ta accepţiune. Arta este pur și simplu cea mai prudentă dintre ocupații, deoarece toată suferința, cu excepția violenței fizice acute, devine un obiect de interes. Poezia de dragoste elisabetană și-a găsit cea mai caracteristică expresie în sonet; o formă poetică de 14 versuri popularizată de Petrarca și adaptată apoi de poeţi precum Sir Philip Sidney, Edmund Spenser și William Shakespeare. Cel din urmă a adus forță și originalitate, transformând sonetul în una dintre cele mai cunoscute formule poetice, relevante şi astăzi, după secole de analiză şi interpretare.
Eseu teoretic realizat de
ANDREI PEIU (Teatrologie, licență – Jurnalism Teatral, anul II)
Bibliografie
Auden, W. H., Lectures on Shakespeare, Princeton University Press, USA, 2002
Bate, Jonathan, The romantics on Shakespeare, Penguin, 1992
Coleridge, Lectures on Shakespeare, Edinburgh University Press, 2016
Hubler, Robert, The essense of Shakespeare’s Sonnets, Princeton University Press, USA, 1952
Landry Hilton, New essays on Shakespeare’s Sonnets, AMS PRESS, New York, 1976
Moss, Joyce; Valestuk, Loraine, World literature and its times, Gale Group, USA, 2021 .
Pequigney, Joseph, Such is my love – A study of Shakespeare’s sonnets, The university of Chicago Press, USA, 1985
Shakespeare, William, Sonete – editie bilingva, Pandora, 2016
Shakespeare, William, The complete works, Clarendon press, Oxford 2005
Shakespeare, William, The Sonnets, Monarch Press – Simon & Schuster, New York, 1965
Simpson, Richard, An introduction to the philosophy of Shakespeare’s Sonnets, London, 1868